Atât de mult

Am inteles. Te pot lăsa să zbori de-acum.
In sfârșit, am înțeles cât de mult te iubesc.
Atât de mult, încât să-ți las propriul drum
Tu zburând, eu rămânând să te privesc.

Am învățat că îți iubesc chipul, brațele,
Am învățat că-ți ador ale inimii bătăi
Am învățat că-ți iubesc chiar si visele
E atât de viu tot, că îți simt propriile căi.

E minunat. Te pot iubi încât te las să pleci,
Inspre acolo unde tot sufletul-ți tânjește,
Dar, unde eu exist doar în semne reci,
Oricât de mult tot ce-i al meu te iubește.

M-ai învățat să simt că până și durerea,
E provocată chiar de fericire.
In viața mea, spectacolul este plăcerea,
Unde vedetele sunt cei plini de iubire.

Nu restul lumii, nu aplauze, nici lumini.
Cel mult căldura, dragostea unei petreceri mici,
In care tu să fii vedeta pentru niște vieți cu spini,
Ce te iubesc din suflet doar pentru că ești aici.

Să împodobim un brad

Să-mpodobim un brad, cu vise și speranțe,
Un brad în care stau, în liniște-atârnați,
Copii, părinți, bunici, colinde și romanțe,
Toate și toți ce acuma nu pot fi alintați.

Cu câte-o amintire înlocuind un glob,
Râde beteala verde, legând întregul brad,
Căci globul suntem noi, chiar dacă numai ciob,
Cu tot ce-avem în noi, cu lacrimi care cad.

Și în brăduțul meu, mai vesel sau mai trist,
Există un întreg, din toate adunat,
Din șoapte, din iluzii, din bucurii exist,
Cu așteptări, speranțe. Așa cum le-am visat.

Eu încă aștept copilul din mine, cu o colindă,
Să îmi citească-ncet, povești de iarnă albastră,
Să îmi recite lin, lumini să îmi aprindă,
Cu gânduri albe-urcând la steaua cea măiastră.

Știi, mă gândeam...

Știi, ma gândeam
Cum aș putea să te iubesc?
Când nu te pot atinge, dar totuși o visez?
Când simt că tremur toată,
de dorul de a te strânge-n brate?
 
Știi, mă gândeam...
Cum aș putea să te am?
Când te doresc în palmă
Fără să îți iau din zbor?
Când vreau să-ti sărut pleoapele
Fără să-ți alung visele.

Știi mă gândeam...
Cum aș putea să-ti dețin trupul
Fără să-ti tulbur existența?
Cum să-ti alint brațele, umerii
Fără să le încurc menirea?
Cum pot să-ți sărut tălpile
Să le conving să te aducă la mine?

Știi, mă gândeam ...
Cum să te fac să-mi intri in vis
Să te păstrez golaș de toate,
Cum să înțelegi că te doresc?
Doar asa cum ești...
iubit, așteptat, dorit,
visat, apreciat, aliniat...

Noapte bună

Eu...încă-ți țin în mână palma,
Plutesc spre vis și liniște, sublim,
Zâmbesc, alung din viață teama
Doar îți rostesc ce ai tu din Divin.

Pe pleoape îngerii îți sărută,
Sufletul ce tinde o îmbrățișare.
Visele aprind dorința nenăscută
Din jarul ce te-arunca în visare.

Și, iată, acea fărâmă dintr-o stea
Te însoțește lin și chipul ți-l alintă
Și raiul suspină că acolo îți vrea
Sufletul, inima, gândirea cea sfântă.

Noaptea îți cântă din fluier doinind.
Când totul e cald si e multă lumină,
Demonul zace, te vrea patimind
Să-ți tulbure viața de soare senină.

Închide tu ochii și crezul păstrează,
Pustie e viața cu nori plumburii
Păstrează-ți credința, viața visează,
Cu zâmbet, iubire si fluturi aurii.

Piese de sah

Suntem doar niște piese de șah,
Pe o tablă în carouri rotunde,
Intr-un joc fără reguli profunde,
Ce pare condus de-un monah.

Suntem toții nebuni ori regine
Putem fi ture sau cai năzdrăvani
Ne zbatem în zaruri zvârlite de ani
Ca liberi născuți cu iluzii virgine.

Și totul-i minciună și reguli nu sunt,
Șah mat se obține doar tu când renunți.
Și joacă doi mirii forțați pe la nunți
Șahul cu zaruri aruncate în vânt.

Mai joacă și măscărici veseli împrejur
Ce-ascund doar tristețea unei vieți cu o mască,
Ei înșiși aleg să se-oprească sa crească,
Ca musca-n prea albul și trist abajur.

Loc de oftat

Avem fiecare un "loc de oftat",
În care ne plângem bunici și strămoși,
O prispă, un zid văruit, de lacrimi udat
Un basm viu cu zâne si feți prea frumoși.

Si-n locul acela, oftatul e sfânt,
Căci ține căldura și suflul duios,
Păstrează mirosul de turtă în vânt,
Și-n suflet păstrează tot ce-i frumos.

Avem fiecare, în suflet, lumina
Ce moșii-au aprins-o, cu grijă, mereu.
Avem și puterea de-a plânge străina
Si apriga luptă ce-o dăm când e greu.

Oftăm când timpul ne fură iubirea,
Oftăm petrecându-i pe cei dragi luminați,
Oftăm când ne pierdem în lacrimi zâmbirea, Oftăm când speranța ne sparge-n bucăți.

Și-acolo, oftând, ei ne mângâie tandru,
Spunând, iar, povestea cu zâne si zmei,
Te simți mai usor, zburzi ca un copilandru,
Uiți pentru-o clipa de anii tot mai grei.

La taclale cu îngerul

Pe aripa îngerului căzut
Stă viața alături de vise
Și zbiară viitorul tăcut
În zările albe, deschise.

Stăm răvășiți azi de vorbă,
Pe pleoape-i văd fericirea,
De-a arde ca lemnul in sobă,
Spunându-mi ce-nseamnă iubirea.

Ascult priponită de suflet,
Și ochii îi închid liniștită,
Ascund în priviri al meu urlet,
Conștiința o simt iar tihnită.

Bătrân, se ridică în ceruri
Și totuși, atât de ușor...
Tresar, răsucită in cercuri
Zâmbesc. Eu acum pot să zbor.

Prima ninsoare

S-ascunde în alb de sărbătoare
Un suflet trist și-îmbătrânit
De vânturi, ploi și întristare
De răni, de lacrimi, obosit.

Si fiecare fulg ce cade
Din minunatul sfânt văzduh
Topește gheața care șade
Peste al sufletului duh

Incet, cu fiecare fulg timid
Acoperind un gol imens
Renasc de dragoste avid
Și simt speranța iar intens.

Am obosit sa fug de șoapte
Si iata fulgii albi de nea
Mă-nvață luminând in noapte
Să-mi prețuiesc viața mea.

Și vreau să râd, să construiesc
Un om din fulgii de zăpadă
Să urlu sincer că iubesc
Tot ce-mi trece-a vieții stradă.

Primul născut

Primul născut, spre însăși existența,
speranței de-a culege tot suflul cel ceresc,
Ales-a sfântă rază, El i-a clădit ființa
din dragoste curată si har dumnezeiesc.

Și-n fiecare fibră, in tot ce se-nfiripă
În fiecare gând, în fiecare pas,
Am pus tot ce-n putere stă drept si se ridică,
Speranță si credință, iubire multă-n glas.

Ești îngerul pe care îl dăm spre nemurire,
Noi suntem mesagerii în nașterea ta, fiu.
Ești tot ce-n lumea aceasta făcut e din iubire,
Întruchiparea de a fi, curat la suflet, viu.

Of Doamne, sfânt Părinte, îndreaptă-i drumul, lin,
spre calea lui cea dreapta, spre locul luminos,
Tu binecuvântează-i suflul lui divin,
cu noi alături, Doamne, să crească mai duios.

Mama

O, dulce, bună mamă,
ești pasărea mea Phoenix
Născută, plămădită din foc și din cenușă,
Ce-și flutură iubirea de diamant si onix,
Prin tot ce-n suflet până azi mi-ai strecurat pe ușă.

Ești însăși lupta toată, puterea de-a spera,
Curajul de a spune "da" când "pot" nu-i de-ajuns
Dorința de-a renaște când lupta e prea grea
În tulburarea minții și-n gândul nepătruns.

O dulce, bună mamă,
pe brațele întinse spre văzduh
Când nemurirea vieții mele de mână o țineai
M-ai învățat că-n toate cât timp mai este duh
Mai tremură speranța adusă pe vătrai.

Și lacrimile vieții să le mai las sa cadă
Căci cei ce-mi sunt aproape și cei ce mă iubesc
Nu vor o marionetă de lemn să stea să vadă,
Cei doi copii de stâncă nu vreau să îi cioplesc.

O dulce, bună mamă,
Poate că viața toată putut-a fi mai blândă,
Cu tot ce-n minte-ți, suflet, lăsat-a Dumnezeu
Acum, eu stau gonac sau poate stau la pândă,
Și cât îmi stă-n putință te voi feri de greu.

Îți mulțumesc acum pentru iubirea toată,
Ce mi-ai purtat-o sfântă in fiecare zi,
Mi-ai descifrat destinul ce se învârte roată,
Și-ai pus in el simbolul vieții ce l-ai ales să fi.

Bunicul Ghita

Cioplind toiagul vieții liniștite
Copilărie dragă si iubită,
Unde ai închis cuvinte fericite?
Unde ai-ascuns lumina împietrită?

Bunicule iubit, te-ai dus cu toate sus
Si ne-ai lăsat doar amintiri duioase,
Le toarcem toate pe al vieții fus
Păstram in suflet doar credințele frumoase.

Pe stânci, păduri, pe râuri, la izvor,
Prin munții cei bătătoriți cu chin,
Noi căutăm mereu, rătăcitor
Să reclădim ce ne-ai făcut să fim.

Și cântecul, colinda, dansul, versul,
Au rămas cu toate-n firea noastră
Căci tu ne-ai învățat că universul
Întoarce tot ce-arunci in zarea-albastră.

Si-atunci când obosit, tu, capul aplecai
Il ridicai umil spre rugăciune
Spre Dumnezeu, spre fiecare rai
Si aprindeai iar foc dintr-un tăciune.

Revolta

Așteptând agitată efemera visare,
Când somnul nu vrea să mai vină,
Sperând să adoarmă chemarea,
Cu zâmbet pe fața-mi senină,

Le cuprind cu brațele întinse
Le iau, le ridic și le-arunc
Fățarnice glasuri aprinse
Ce speră-n iubirea de prunc.

Aștept, răbdătoare, mintea defectă,
Să-mi lumineze iarăși calea
Să-mi ia din suflet suferința perfectă,
Să-mi pot urma liniștită chemarea.

Încrederea-i scursă pe valea închisă,
Nu pot să mă sprijin cu gândul de stele,
Puterea ca-i jarul pe vatra cea stinsă
In tumultul vieții m-am pierdut printr-a mele.

Toamna cu tine

Când clipele sunt prea puține,
Chiar viața stă pe-un fir îngust,
Când noaptea vine înspre tine,
Cu un vin amar in loc de must

Când tot ce poți e să mai speri,
O dulce, caldă îmbrățișare
Să fie tot din nou ca ieri
Să-ți fie toată viața o visare,

Tu închizi ochii și ușor
Mai speri ca toamna să te-aline
Să-ți șteargă lacrimi de dor
Să-ți stingă a glasului suspine.

Prin frunzele căzute spre renaștere
Pășești tiptil ca pașii să nu-i simți
Și vălul alb, a zilelor cunoaștere,
Să-l pui pe fierăstrăul fără dinți.

Și râurile încearcă să te-împingă
Printre pietrele rămase fără glas
Să te înverzească, viața să te-nvingă
Căci doar visarea, atât a mai rămas.

Și totul e culoare, plin de viață
Printre copacii stând tăcuți si goi
Căci cerul sfânt îți desenează-n față
Un viu tablou pictat doar pentru noi.

Iubire nebuna

Pe chipul tău, luna își plimbă lumina,
binecuvântând văzduhul doar pentru că i-ai apărut în cale.

Pe sânii tăi, stelele alină negru cerului nopții
alăptând însăși viața.

Pe brațele tale se sprijină toată visarea și trăirea mea, învățându-mă ce este iubirea.

Tălpile tale vrăjite mi te aduc aproape și le-aș săruta, binecuvântându-le menirea.

Gura ta îmi șoptește motivul pentru care vreau să respir,
făcându-mă să fiu vie.

Gândurile tale, simțirile tale mă înfioară, mă omoară și mă învie doar ca să te pot aștepta din nou.

Mereu și mereu.

Nu face sens nimic din ce trăim, nici separat când nimic nu e respirabil, nici împreună când nimic nu e suficient, dar e o minune că exiști!

Și pentru asta îți multumesc!

Nimic nu mai vreau

Poate într-o zi tu vei înțelege,
Poate într-o zi tu te vei ierta,
Poate cândva soarta să lege
Tot ce putem noi destrăma.

Cuvinte rănite, glasuri deșarte,
Nespuse trăiri, fără sens uneori,
Timpul mai poate cuminte să ierte,
Ale sufletului zbateri, aprinse fiori.

Ce sens lupta toată, cu tot ce e în tine?
Ce sens lacrimi multe, cuvinte de dor?
Nimic nu se iartă, totul revine
Și toate-s aprinse, pline de-amor.

N-ai știut lumea-ntreagă s-o ai la picioare,
N-ai știut să profiți de tot ce-i al meu.
Crezut-ai că-n viață nimic nu mai doare,
Și iată ai stins focul prea greu.

Se destramă iubirea rămasă curată,
Se ruinează prietenii pline de sens,
Ai vrut să ai tot doar al tău. Fermecată,
tot ce ai dat e rima propriului vers.

Nimic nu mai vreau. E totul acid.
Unde să fug de propriul gând?
Unde să strig când totul e vid?
Tu crezi că mai pot pe mine să mă vând?

Vulturul nezburator

Stând de vorbă cu mine, îmi ninge cu gânduri,
Ca fulgii in palmă aș vrea să le-adun,
Pe marele suflet încarc mii de nuduri,
Ale trăirilor triste baloane de săpun

In piatra cea rece zvanceste durerea adâncă,
De-a fi un singuratic pe veci tulburat,
Un vultur sălbatic cerșind pe o stâncă,
Visând dira de lumină pe ciocul încovoiat.

Marele om de piatră se sparse in bucăți,
Trăgându-si nemurirea în clipe mărunte,
În umbra lui goală, strivita, cioplita de dalti
De vorbe nebune, de gânduri și șoapte cărunte.

Și drumul nu-l vede prin pacla cea neagră,
Calea n-o știe plângând trist și nemângâiat,
Lumina îl doare cumplit în ființa întreagă,
Zborul îl neagă, de doruri aprinse zacand sfașiat 

Nebunie de dor

Pe chipul tău, luna își plimbă lumina binecuvântand văzduhul doar pentru că i-ai apărut în cale.
Pe sânii tăi, stelele alină negru cerului nopții alaptand însăși viața.
Pe brațele tale se sprijină toată visarea și trăirea mea.
Tălpile tale vrăjite mi te aduc aproape și le-aș săruta binecuvantandu-le menirea.
Gura ta îmi șoptește motivul pentru care vreau să respir.
Gândurile tale, simțirile tale mă înfioară, mă omoară și mă învie doar ca să te pot aștepta din nou.
Mereu.
Nu face sens nimic din ce trăim, nici separat când nimic nu e respirabil, nici împreună când nimic nu e suficient, dar e o minune că exiști!
Și pentru asta îți multumesc!

Prietenie

Când simți că norii negrii te cuprind
Și lacrimile vor să-ți sape-n față,
Când simți că gânduri negre se aprind,
Și sensul-ți pare prea ascuns în viață.

Tot ce mai speri și poți să îți dorești
Este să-întinzi o mână rătăcită,
Să poți să te ridici și să iubești,
Să simți o șansă de-a fi iubită.

Nu avuții, nici vise, nici povești,
Doar gânduri albe, minunate,
Nu podoabe goale-împărătești,
Doar dăruire și sinceritate.

Drag suflet călător ce mă însoțești
Fii pavăza durerilor grele!
Ascultă-mă, învață sa iubești
Și apără-mă de gândurile rele.

Dezamăgirea

Dezamăgirea tulburilor nopți
In care totul e gri și fără sens...
Oare tu chiar nu vezi cum poti
Nepăsătoare să îmi strici un vers?

Fugind și alungând statornicia,
M-arunci în gol și vidul îl privesc.
Rupându-mi versul, spulberi poezia
Și liniștea plăcerii să iubesc.

Mă duci pe culme, sus mă păcălesti,
Că mă-nțelegi și știi ce vrei să fii.
Uitând ce sunt, afirmi că tu iubești.
Ca o pisică, profiți doar de o zii!

In care, tu te pierzi, fără simțire
Într-ale minții tale judecată
Uitând plăcerea vie din iubire
Uitând dăruirea vieții fără pată.

Sufăr. Că nu vezi cum norii albi
Devin mai grei si se înegresc uitați.
In lacul sufletului meu, nuferii dalbi
Se sting triști, de nepăsare pătați

Mi-ar fi plăcut să-ți simt mâna in palmă,
Să-ți mângâi fața, ochii sa-ți sărut,
Să ascultăm o melodie calmă
Să-nvat sa uit cuvântul ce a durut.

Mi-ar fi plăcut sa te alint cu dor,
Să-mi alung gândul de singuratate,
Să-mi spui dorintele-ti de-amor,
Să-ti duc iubirea-n brate mai departe.

Când te privesc, lumina vrea s-ascundă
O lacrimă in ochiul tulburat,
Mi-e dor de foc, de luna cea profundă.
Dar simt. Te lupti. În viață te-am scăpat.

Prin stelele ce sus ne spun povestea,
Prin norii care râd acum prea vii,
Pe pragul ușii te mai văd in noaptea
In jarul focului de când tu stii.

Și sper, că dacă ai simțit ce pot sa dau,
Să știi că ochiii-s vii, chiar dacă triști.
Că, decât picătură fără sens să stau,
Mai bine râu năvalnic să exiști.

In sufletul ei

Cand te primeste in sufletul ei,
Intră cu grijă, asează-te usor.
Să nu faci zgomot, nici fără sa vrei,
Respiră-încet, hrănește-un viitor!

Rămâi tăcută si nu deranja.
Nu distruge clipa de minunăție.
Rostește-ți enigmatic ție vraja
Ce-alină a noptii rece avuție.

Când simți că sufletul ți-l înconjoară,
Nu lua nimic din ceea ce primești,
Iubeste-l tot si nu-l lăsa să doară,
Căci doar o șansă ai ca să trăiești.

Pășește încet pe norii bucuriei,
Si soarele sărută-l luminând.
Îmbrățișează calea armoniei,
Plutește, zbori, dar fă-o doar iubind!

Așteptând

Zbor sau plutesc?
Nicicand nu voi stii.
Sper si iubesc?
Atat cât voi fi...

Pe drumuri de munte
Pășesc gânditor
Imi sprijin pe frunte
Văzduhuri de dor.

Creanga s-apleacă,
Se-închină fericirii.
Gânduri se-îneacă,
In pietrele iubirii.

Pășim singuratici,
Tinandu-ne de mână.
Iubim nebunatici,
Visarea-i stăpână.

Doar muntele stă,
Așteptând tot mereu.
Cu dragoste cântă
Si-alungă ce-i greu.

Iar noi, visatorii
Alegem cu spor
Să fim cerșetorii
Unei clipe de-amor.

Dragoste prin mesageri

Cu mâinile calde te cuprind printr-o ploaie,
Sărutul prin boabe de apă pe buze,
Te-atinge vântul, prin plete ai frunze,
Eu tac si înec cuvintele în foaie.

În brațele codrului, în freamăt
Îți simt răsuflarea lipită în mine,
O noapte fără lună sunt fără tine,
In vis eu alunec prin șoapte cu teamăt.

În palme culeg amintiri de pe piele,
Mirosul tău încă îmi arde în minte,
Pe furiș te pictez goală în cuvinte,
Si-n vis te-mbrac aprins in vopsele.

Alegeri

Despartă-te de viața fără glas
Si fă să cânte totul din iubire.
Nu strivi lumina sub un pas
Nu distruge visul din privire.

Sunt oameni care spera sa învie
Privind spre tine, soare, cu amor,
Oamenii care ar vrea sa fie
Îmbrățișati si alintati cu dor.

Ești îngerul ce nu știe sa fie.
Esti demonul ce fuge doar de el.
Esti orbul ce-si doreste o privire.
Esti linistea din vechiul cîntecel.

Nu e nimic pe portativul vieții
Si liniile așteaptă liniștite,
S-așezi tăcută notele tristeții
Peste ale tale gânduri obosite.

Priveste-n jur si nu lăsa durerea
Să îți atingă glasul fericit
Leaga-te de cei ce-ti dau puterea
Iubeste-i sincer si vei fi iubit!

E primăvară

E primăvară în simțiri,
În zbor de suflet duios.
E primăvară în iubiri,
E totul atât de frumos!

Cu aripi deschise eu zbor
Cuprins de iubire și dor,
Când prind clipa devreme
As vrea fericirea s-o cheme!

În aer peste albele creste
Eu spun aceeasi poveste
Cu zâne, balauri ce-n zbor
Mă fac să devin muritor!

Si totusi atât sunt de viu
Că zborul în cântec îl știu
În viață, în vers și-n amor
În doine șoptite cu dor.

E primăvară în simțiri
În zbor de suflet duios!
E primăvară în iubiri
E totul atât de frumos!