Esti aici? Esti acolo?
Nicaieri? Pretutindeni?
Simti cum te invie suflarea,
izbindu-te aprig-n fata
viforul fara de vant?
Sau simti adierea prea lina?…
vestind iar furtuna
zvacnirilor repezi
din verde si limpezi fantani.
Tu chiar poti fi totul?
Simt totul; in tine…
la pieptu-ti, la tample,
pe gura-ti, pe frunte,
pe laba piciorului…
Pe tot ce-i in mine.
Simt sange, durere, furie,
placere, extaz.
Simt agonia nebuna
a musuroiului de furnici.
Nu stiu sa nu simt…
Simt clopote-n turla bisericii-urland.
Simt urma uriasului in negura vremii
calcand nemurirea.
Si-apoi obosita… iar…
simt fulgii de nea prea reci
sfaraind pe pielea prea arsa…
Durerea absurda a norilor-n vant,
nascand picatura…,
Si … zbierand simt
despartirea caderii ei
inspre jos, spre pamant…
N-as vrea sa nu simt…
Dar, prea mare-i durerea
dorintei de-a fi radacini impletite
a copacilor gemeni
ce-si freamata frunza,
fosnind singuratic
pe crengi ratacite;
uitati fara noima,
pe piscuri golase,
pline de spini…
Rupand viu in carne…
Ma ustura dorul si nebunia lucie
de a nu fi legata
radacina de trunchi.
Si simt cum ma seaca
de apa cea vie,
de gandul cel viu…
Mintea, golita
de zdreente acum,
fara seva asteapta-nvierea.
De fapt, in absurdu-i tacut
visand doar placerea,
suflarea
pasiunii de-a fi.
As vrea sa ma simti…
Sa simti cum se zbate…
golasa, golita
intreaga, oloaga,
mareata, absurda,
slabita, nebuna,
aprinsa-n dorinta
de-a naste, de-a fi,
de-a simte nonsensul
de-a simte negarea ura
de-a bate in piept
doar degeaba…
Urland fara glas,
plangand disperarea,
dar, mai ales, ura
caderii tacute-n genunchi
in fata absurdului
singuratatii de a fi.
