In fiecare sfanta zi,
iadul incet prin nori se-mbie,
Lasand din sfantul cer faclii,
prin lanuri verzi de iasomie.
In fiecare sfanta zi,
vad demoni care vin sa fure
Al ingerilor aripi gri
si-a viselor pleoape pure.
Si cand prin iadul prea pustiu,
ar vrea sa-nvie un fior
Eu te petrec in lumea fara vii,
cu glasul stins si plin de dor.
Si tu incet aprinzi fara de rand,
cate-o lumina neagra in calcaie
Urland de arsa din pamant,
pe sufletul de papadie.
Si cand in flacara de ceara,
tamaia arde fara vina
Tu insusi vrei s-apari si te strecori,
te-afunzi in dira de lumina.
Si ma patrunzi cum doar tu stii,
lasand la vulturii de seara
Aprinse lesuri in pustiu,
pe urme de sfintita ceara.
Si-intrat adanc, cu tot, in mine,
Avand dorinta demonului meu
Urland cu patima-ti, din dor,
Vei rupe somnul vesnic greu!
Si peste trup, in al meu mormant
Starnind pasiunea de amor.
Topeste lanturile gri,
si rupe-al nostru legamant
Ce ne-a tinut o vesnicie
Pribegi hoinari, pe-acest pamant,
Din focul visului sclipire.
Cand sfasiat de-o noapte grea
De-atat avut, iubit si zamislit
Tu trupu-mi vei lasa sa zaca
Sfarsit de patimi si fiind a ta…
Arunca-l in neant!
Spre hauri gri!
Pustie vulturilor sangerii!
Albind si ei de doruri prinsi
Satui si ei de tot,
tacuti si fara glas
de-atata daruire si extaz,
de dor, de lacrimi si necaz…
Si nu te-ntoarce sa privesti
Ma bine fugi nebun ca sa nu simti
Cum sfasiata-mi carne de pe os
in ganduri dulci cu patimi se va nimici…
Cum trupul meu golit s-ar prapadi.
Dar tu sa nu plangi, inger...
Nu voi auzi!
Plecata fi voi eu, cu zborul lin,
plangand, razand,
traind, murind
in fata ta plecandu-ma umil
putere de-a te darui.
Urland la sens, la vis, la noi
prea trist, dar totusi rosu sangeriu
si-n gol plecand spre negru din neant
ne ratacim mereu prin ceara si noroi
spre un acelasi unic ultim drum…
visand, dorind, cantand...
spre marele nostru final.
