Lasati-ma sa urlu. Sunt nebun!
Uitat infrigurat intr-un cavou al mintii.
Ratiune-mi cereti toti. Dar, la ce bun?
Sa rada de simtirea-mi, iar, smintitii?
Oh, nu! De prea mult timp, uitat-am, prea usor,
candoarea mersului, descult, prin flori de mac,
si dezmierdarea tandra pe al tau picior,
in talpa-ti sfanta zgariata de-un sarut de drac.
Din prea multa stiinta, ei suflu l-au furat.
Caci vrut-au toti, profund sa inteleaga,
Fara sa stie a umple golul ce-au lasat
unui olog cerandu-i sa nu mearga.
Ce sa patrunda?! Nu era nimic
urat, murdar, ascuns si ticalos.
Dar, cum sa stie? Cand ei n-au simtit
nici insasi viata lor vibrand asa frumos.
Da! Vreau sa ma lasati sa urlu; trist, tacand.
Privind in gol, atent spre luna plina.
Inconjurat de bezna gandirii tuturor.
Caci tie ti-am zambit. Orbit, spre-al tau pamant
In ochii mei, si bezna mi-e de acum lumina.
Ce-aprinsa, zamislita doar tie ti-e. Si-ingerilor.
Si daca-n chinuri grele, tu inger ti-ai nascut,
ramane doar al tau. Of, suflet inaripat.
Caci eu, sfarsit de evident, pot doar sa m-ascund.
In visul meu zambind, singurul meu scut.
Caci tu-mi rasari in vis; privirea-ti, chipul drag.
