Atât de mult

Am inteles. Te pot lăsa să zbori de-acum.
In sfârșit, am înțeles cât de mult te iubesc.
Atât de mult, încât să-ți las propriul drum
Tu zburând, eu rămânând să te privesc.

Am învățat că îți iubesc chipul, brațele,
Am învățat că-ți ador ale inimii bătăi
Am învățat că-ți iubesc chiar si visele
E atât de viu tot, că îți simt propriile căi.

E minunat. Te pot iubi încât te las să pleci,
Inspre acolo unde tot sufletul-ți tânjește,
Dar, unde eu exist doar în semne reci,
Oricât de mult tot ce-i al meu te iubește.

M-ai învățat să simt că până și durerea,
E provocată chiar de fericire.
In viața mea, spectacolul este plăcerea,
Unde vedetele sunt cei plini de iubire.

Nu restul lumii, nu aplauze, nici lumini.
Cel mult căldura, dragostea unei petreceri mici,
In care tu să fii vedeta pentru niște vieți cu spini,
Ce te iubesc din suflet doar pentru că ești aici.

Să împodobim un brad

Să-mpodobim un brad, cu vise și speranțe,
Un brad în care stau, în liniște-atârnați,
Copii, părinți, bunici, colinde și romanțe,
Toate și toți ce acuma nu pot fi alintați.

Cu câte-o amintire înlocuind un glob,
Râde beteala verde, legând întregul brad,
Căci globul suntem noi, chiar dacă numai ciob,
Cu tot ce-avem în noi, cu lacrimi care cad.

Și în brăduțul meu, mai vesel sau mai trist,
Există un întreg, din toate adunat,
Din șoapte, din iluzii, din bucurii exist,
Cu așteptări, speranțe. Așa cum le-am visat.

Eu încă aștept copilul din mine, cu o colindă,
Să îmi citească-ncet, povești de iarnă albastră,
Să îmi recite lin, lumini să îmi aprindă,
Cu gânduri albe-urcând la steaua cea măiastră.

Știi, mă gândeam...

Știi, ma gândeam
Cum aș putea să te iubesc?
Când nu te pot atinge, dar totuși o visez?
Când simt că tremur toată,
de dorul de a te strânge-n brate?
 
Știi, mă gândeam...
Cum aș putea să te am?
Când te doresc în palmă
Fără să îți iau din zbor?
Când vreau să-ti sărut pleoapele
Fără să-ți alung visele.

Știi mă gândeam...
Cum aș putea să-ti dețin trupul
Fără să-ti tulbur existența?
Cum să-ti alint brațele, umerii
Fără să le încurc menirea?
Cum pot să-ți sărut tălpile
Să le conving să te aducă la mine?

Știi, mă gândeam ...
Cum să te fac să-mi intri in vis
Să te păstrez golaș de toate,
Cum să înțelegi că te doresc?
Doar asa cum ești...
iubit, așteptat, dorit,
visat, apreciat, aliniat...

Noapte bună

Eu...încă-ți țin în mână palma,
Plutesc spre vis și liniște, sublim,
Zâmbesc, alung din viață teama
Doar îți rostesc ce ai tu din Divin.

Pe pleoape îngerii îți sărută,
Sufletul ce tinde o îmbrățișare.
Visele aprind dorința nenăscută
Din jarul ce te-arunca în visare.

Și, iată, acea fărâmă dintr-o stea
Te însoțește lin și chipul ți-l alintă
Și raiul suspină că acolo îți vrea
Sufletul, inima, gândirea cea sfântă.

Noaptea îți cântă din fluier doinind.
Când totul e cald si e multă lumină,
Demonul zace, te vrea patimind
Să-ți tulbure viața de soare senină.

Închide tu ochii și crezul păstrează,
Pustie e viața cu nori plumburii
Păstrează-ți credința, viața visează,
Cu zâmbet, iubire si fluturi aurii.

Piese de sah

Suntem doar niște piese de șah,
Pe o tablă în carouri rotunde,
Intr-un joc fără reguli profunde,
Ce pare condus de-un monah.

Suntem toții nebuni ori regine
Putem fi ture sau cai năzdrăvani
Ne zbatem în zaruri zvârlite de ani
Ca liberi născuți cu iluzii virgine.

Și totul-i minciună și reguli nu sunt,
Șah mat se obține doar tu când renunți.
Și joacă doi mirii forțați pe la nunți
Șahul cu zaruri aruncate în vânt.

Mai joacă și măscărici veseli împrejur
Ce-ascund doar tristețea unei vieți cu o mască,
Ei înșiși aleg să se-oprească sa crească,
Ca musca-n prea albul și trist abajur.

Loc de oftat

Avem fiecare un "loc de oftat",
În care ne plângem bunici și strămoși,
O prispă, un zid văruit, de lacrimi udat
Un basm viu cu zâne si feți prea frumoși.

Si-n locul acela, oftatul e sfânt,
Căci ține căldura și suflul duios,
Păstrează mirosul de turtă în vânt,
Și-n suflet păstrează tot ce-i frumos.

Avem fiecare, în suflet, lumina
Ce moșii-au aprins-o, cu grijă, mereu.
Avem și puterea de-a plânge străina
Si apriga luptă ce-o dăm când e greu.

Oftăm când timpul ne fură iubirea,
Oftăm petrecându-i pe cei dragi luminați,
Oftăm când ne pierdem în lacrimi zâmbirea, Oftăm când speranța ne sparge-n bucăți.

Și-acolo, oftând, ei ne mângâie tandru,
Spunând, iar, povestea cu zâne si zmei,
Te simți mai usor, zburzi ca un copilandru,
Uiți pentru-o clipa de anii tot mai grei.

La taclale cu îngerul

Pe aripa îngerului căzut
Stă viața alături de vise
Și zbiară viitorul tăcut
În zările albe, deschise.

Stăm răvășiți azi de vorbă,
Pe pleoape-i văd fericirea,
De-a arde ca lemnul in sobă,
Spunându-mi ce-nseamnă iubirea.

Ascult priponită de suflet,
Și ochii îi închid liniștită,
Ascund în priviri al meu urlet,
Conștiința o simt iar tihnită.

Bătrân, se ridică în ceruri
Și totuși, atât de ușor...
Tresar, răsucită in cercuri
Zâmbesc. Eu acum pot să zbor.

Prima ninsoare

S-ascunde în alb de sărbătoare
Un suflet trist și-îmbătrânit
De vânturi, ploi și întristare
De răni, de lacrimi, obosit.

Si fiecare fulg ce cade
Din minunatul sfânt văzduh
Topește gheața care șade
Peste al sufletului duh

Incet, cu fiecare fulg timid
Acoperind un gol imens
Renasc de dragoste avid
Și simt speranța iar intens.

Am obosit sa fug de șoapte
Si iata fulgii albi de nea
Mă-nvață luminând in noapte
Să-mi prețuiesc viața mea.

Și vreau să râd, să construiesc
Un om din fulgii de zăpadă
Să urlu sincer că iubesc
Tot ce-mi trece-a vieții stradă.

Primul născut

Primul născut, spre însăși existența,
speranței de-a culege tot suflul cel ceresc,
Ales-a sfântă rază, El i-a clădit ființa
din dragoste curată si har dumnezeiesc.

Și-n fiecare fibră, in tot ce se-nfiripă
În fiecare gând, în fiecare pas,
Am pus tot ce-n putere stă drept si se ridică,
Speranță si credință, iubire multă-n glas.

Ești îngerul pe care îl dăm spre nemurire,
Noi suntem mesagerii în nașterea ta, fiu.
Ești tot ce-n lumea aceasta făcut e din iubire,
Întruchiparea de a fi, curat la suflet, viu.

Of Doamne, sfânt Părinte, îndreaptă-i drumul, lin,
spre calea lui cea dreapta, spre locul luminos,
Tu binecuvântează-i suflul lui divin,
cu noi alături, Doamne, să crească mai duios.

Mama

O, dulce, bună mamă,
ești pasărea mea Phoenix
Născută, plămădită din foc și din cenușă,
Ce-și flutură iubirea de diamant si onix,
Prin tot ce-n suflet până azi mi-ai strecurat pe ușă.

Ești însăși lupta toată, puterea de-a spera,
Curajul de a spune "da" când "pot" nu-i de-ajuns
Dorința de-a renaște când lupta e prea grea
În tulburarea minții și-n gândul nepătruns.

O dulce, bună mamă,
pe brațele întinse spre văzduh
Când nemurirea vieții mele de mână o țineai
M-ai învățat că-n toate cât timp mai este duh
Mai tremură speranța adusă pe vătrai.

Și lacrimile vieții să le mai las sa cadă
Căci cei ce-mi sunt aproape și cei ce mă iubesc
Nu vor o marionetă de lemn să stea să vadă,
Cei doi copii de stâncă nu vreau să îi cioplesc.

O dulce, bună mamă,
Poate că viața toată putut-a fi mai blândă,
Cu tot ce-n minte-ți, suflet, lăsat-a Dumnezeu
Acum, eu stau gonac sau poate stau la pândă,
Și cât îmi stă-n putință te voi feri de greu.

Îți mulțumesc acum pentru iubirea toată,
Ce mi-ai purtat-o sfântă in fiecare zi,
Mi-ai descifrat destinul ce se învârte roată,
Și-ai pus in el simbolul vieții ce l-ai ales să fi.

Bunicul Ghita

Cioplind toiagul vieții liniștite
Copilărie dragă si iubită,
Unde ai închis cuvinte fericite?
Unde ai-ascuns lumina împietrită?

Bunicule iubit, te-ai dus cu toate sus
Si ne-ai lăsat doar amintiri duioase,
Le toarcem toate pe al vieții fus
Păstram in suflet doar credințele frumoase.

Pe stânci, păduri, pe râuri, la izvor,
Prin munții cei bătătoriți cu chin,
Noi căutăm mereu, rătăcitor
Să reclădim ce ne-ai făcut să fim.

Și cântecul, colinda, dansul, versul,
Au rămas cu toate-n firea noastră
Căci tu ne-ai învățat că universul
Întoarce tot ce-arunci in zarea-albastră.

Si-atunci când obosit, tu, capul aplecai
Il ridicai umil spre rugăciune
Spre Dumnezeu, spre fiecare rai
Si aprindeai iar foc dintr-un tăciune.

Revolta

Așteptând agitată efemera visare,
Când somnul nu vrea să mai vină,
Sperând să adoarmă chemarea,
Cu zâmbet pe fața-mi senină,

Le cuprind cu brațele întinse
Le iau, le ridic și le-arunc
Fățarnice glasuri aprinse
Ce speră-n iubirea de prunc.

Aștept, răbdătoare, mintea defectă,
Să-mi lumineze iarăși calea
Să-mi ia din suflet suferința perfectă,
Să-mi pot urma liniștită chemarea.

Încrederea-i scursă pe valea închisă,
Nu pot să mă sprijin cu gândul de stele,
Puterea ca-i jarul pe vatra cea stinsă
In tumultul vieții m-am pierdut printr-a mele.