speranta...

Speranta…neghiobie, ciudata si desarta
Te face intru totul sclavul ei sa fii
In ceea ce durerea absurda te ingroapa
Si dorul de nestire te duce dintre vii.

Speranta…nebunie, placuta, dulce-amara
Ca samburii de nuca uscata, putrezita
Cu gustul de pamant, de fructe coapte vara
De soare, de plutire in negarea indragita

Speranta…mitul noptii cu luna plina, albastra
Cu lacrimi imprejuru-i cuprinse-n stele-aprinse
Purtand un chip, un glas de pasare maiastra,
Ochii visati si trupul ravnit in pofte stinse.

Speranta…sensul de-a merge mai departe
Dorinta de-a razbate prin norul mult prea des
Speranta…agonie absurda, dar nedreapta
Iluzia de-avea aripi, sa zburzi prin univers.

Cand esti fericit

Cand esti fericit…
Cuvintele
nu se mai rostesc,
se tac, se canta,
se plang, se rad,
se urasc, se iubesc,
se imbratiseaza…

Cand esti fericit…
Dorintele zboara
soptindu-se intre ele,
imprastind viata,
impletind trupuri
fara de pacat.
traind pururi
doar dorinta-ti vie
de a i te darui
spre totul lui,
cu totul tau…

Cand esti fericit…
Bratele-ti devin aripi ,
batand prea rar
si totusi mult prea des.
Picioarele-ti pasesc
grabit spre nicaieri
si totusi neclintite stau.
Trupu-ti devine tie inutil
simtirea lui o vrei a-ti fi
doar sensul de a deveni
un trup al lui.

Cand esti fericit…
Gandurile albe-negre
devin aprinse curcubee.
Iar picurii de ploaie,
sentinte cenusii,
nu mai cad tristi
pe caldaramul gri.
Ci colorati meteoriti devin
Si-arunca foc in jurul lor.

Cand esti fericit…
te cauti tu pe tine,
in oglinda sufletului.
Surprins, iti gasesti
chiar sufletul
zambindu-ti cald
cu ochii lui limpezi
si veseli ca au gasit
in sfarsit puterea
de a te intalni pe tine.

Cand esti fericit…
Nu stii nimic ce-i rau
Nu intelegi nimic…
nici lacrimi negre,
nici doruri grele.
Nu stii nimic ce doare,
deziluzii vii,
dorinti pribegii,
suspine, vinovati,
sperante seci,
tristete si durere…

Stii doar ce simti…
Si-n calea ei simtirea
de-a fi a lui pe veci
e tot ce speri.

in fiecare sfanta zi

In fiecare sfanta zi,
iadul incet prin nori se-mbie,
Lasand din sfantul cer faclii,
prin lanuri verzi de iasomie.
In fiecare sfanta zi,
vad demoni care vin sa fure
Al ingerilor aripi gri
si-a viselor pleoape pure.

Si cand prin iadul prea pustiu,
ar vrea sa-nvie un fior
Eu te petrec in lumea fara vii,
cu glasul stins si plin de dor.
Si tu incet aprinzi fara de rand,
cate-o lumina neagra in calcaie
Urland de arsa din pamant,
pe sufletul de papadie.

Si cand in flacara de ceara,
tamaia arde fara vina
Tu insusi vrei s-apari si te strecori,
te-afunzi in dira de lumina.
Si ma patrunzi cum doar tu stii,
lasand la vulturii de seara
Aprinse lesuri in pustiu,
pe urme de sfintita ceara.

Si-intrat adanc, cu tot, in mine,
Avand dorinta demonului meu
Urland cu patima-ti, din dor,
Vei rupe somnul vesnic greu!
Si peste trup, in al meu mormant
Starnind pasiunea de amor.
Topeste lanturile gri,
si rupe-al nostru legamant
Ce ne-a tinut o vesnicie
Pribegi hoinari, pe-acest pamant,
Din focul visului sclipire.

Cand sfasiat de-o noapte grea
De-atat avut, iubit si zamislit
Tu trupu-mi vei lasa sa zaca
Sfarsit de patimi si fiind a ta…
Arunca-l in neant!
Spre hauri gri!
Pustie vulturilor sangerii!
Albind si ei de doruri prinsi
Satui si ei de tot,
tacuti si fara glas
de-atata daruire si extaz,
de dor, de lacrimi si necaz…

Si nu te-ntoarce sa privesti
Ma bine fugi nebun ca sa nu simti
Cum sfasiata-mi carne de pe os
in ganduri dulci cu patimi se va nimici…
Cum trupul meu golit s-ar prapadi.
Dar tu sa nu plangi, inger...
Nu voi auzi!
Plecata fi voi eu, cu zborul lin,
plangand, razand,
traind, murind
in fata ta plecandu-ma umil
putere de-a te darui.

Urland la sens, la vis, la noi
prea trist, dar totusi rosu sangeriu
si-n gol plecand spre negru din neant
ne ratacim mereu prin ceara si noroi
spre un acelasi unic ultim drum…
visand, dorind, cantand...
spre marele nostru final.

e poate timpul?

 E oare timpul sa iertam trecutul?
Sa-l plangem vesel ca la inviere?
Sa ardem pajistile mult prea mute
Din lipsa stupilor cu miere?

E oare timpul sa-ngropam trairea

Aprinsa, apriga, dar mult prea trista?
Acum e timpul sa simtim uitarea
Ce-arunca sufletul pribeag in linistea din prispa.

Dar oare timpul e acum sa ne si plangem?

Sau sa invatam pe noi sa ne iubim?
Sa ne-oferim prin stele, mii si sute,
Un car maret de viata si lumini…

Si timpul ce-ar putea acum a spune?

Ce ne-asteptam cu toti acum a zice?
Mereu a glasuit, prea cald in lumea rece,
Sa facem graul roz sa rada-n spice.

Dar si zicand, noi graul roz am innegrit.

Lumina calda-a spicului, si cu speranta sa,
In lanul alb de margarete, trist a mucezit
Zambind mereu, in asteptarea ta...

 

Da. Poate-i timpul sa ne mai iertam…
Sa frangem lanturi de ferigi prea-nalte
Ce-nsotesc pamantul plin de flori
Pe care sufletul nu vrea a le cunoaste..

Caci zambetul strengar al unei flori de tei

Va stii mereu sa-ngalbeneasca zarea…
Iar, floarea soarelui va stii sa-nvarta marea
Sadind cu drag peste indragostiti visarea…

Si astfel, suflu cald al gandului, naluca

Va sterge tot, zambind, cutreierand visarea
Uitand negreala mortii, rece dar si sluta
Si fie-i data acestui gand mereu uitarea!

Invata picurii de ploaie...

Invata picurii de ploaie
Sa te iubeasca-n locul meu..
Si fiecare picatura,
ce-ti va atinge trupul tau,
o dulce-amara sarutare
va inrosi in gandul tau...
de a-ti dori sa stearga golul
sa stinga aspra nepasare
si sa te curete de dor.
Si vei zambi…caci stii-vei pururi
ei sunt o oda pentru tine
din mult aprinsa-mi fierbinteala
desprinse lacrimi-n trup de mine.

Si-ncet, vesnic scursi fiind,
aceeasi stropi prelinsi usor,
se vor topi si te vor face
sa nu ma uiti, sa ma adori.

Caci stii-vei tu ca-s pentru tine,
slugarnici stropi, trimisii mei,
ce dezrobesc din vesnicie
privirea clara-n chip de zei.

Iar cand, in noaptea fara luna,
din norii negrii fara glas,
se vrea pornindu-se-o furtuna
sunt iarasi eu,
prin ce-am ramas!

Si daca dupa o noapte neagra,
Lumina norii-v-alunga
Sa stii iubite, sunt acolo!
Si eu si stropii-n lumea mea!

chiar esti?

Esti aici? Esti acolo?
Nicaieri? Pretutindeni?
Simti cum te invie suflarea,
izbindu-te aprig-n fata
viforul fara de vant?
Sau simti adierea prea lina?…
vestind iar furtuna
zvacnirilor repezi
din verde si limpezi fantani.



Tu chiar poti fi totul?
Simt totul; in tine…
la pieptu-ti, la tample,
pe gura-ti, pe frunte,
pe laba piciorului…
Pe tot ce-i in mine.


Simt sange, durere, furie,
placere, extaz.
Simt agonia nebuna
a musuroiului de furnici.

Nu stiu sa nu simt…
Simt clopote-n turla bisericii-urland.
Simt urma uriasului in negura vremii
calcand nemurirea.

Si-apoi obosita… iar…
simt fulgii de nea prea reci
sfaraind pe pielea prea arsa…
Durerea absurda a norilor-n vant,
nascand picatura…,
Si … zbierand simt
despartirea caderii ei
inspre jos, spre pamant…

N-as vrea sa nu simt…
Dar, prea mare-i durerea
dorintei de-a fi radacini impletite
a copacilor gemeni
ce-si freamata frunza,
fosnind singuratic

pe crengi ratacite;
uitati fara noima,
pe piscuri golase,
pline de spini…
Rupand viu in carne…



Ma ustura dorul si nebunia lucie
de a nu fi legata
radacina de trunchi.
Si simt cum ma seaca
de apa cea vie,
de gandul cel viu…
Mintea, golita
de zdreente acum,
fara seva asteapta-nvierea.
De fapt, in absurdu-i tacut
visand doar placerea,
suflarea
pasiunii de-a fi.

As vrea sa ma simti…
Sa simti cum se zbate…
golasa, golita
intreaga, oloaga,
mareata, absurda,
slabita, nebuna,
aprinsa-n dorinta
de-a naste, de-a fi,
de-a simte nonsensul
de-a simte negarea ura
de-a bate in piept
doar degeaba…


Urland fara glas,
plangand disperarea,
dar, mai ales, ura
caderii tacute-n genunchi
in fata absurdului
singuratatii de a fi.

flori de cires

Incepe sa ninga iar, flori de cires.
Curand se va coace iar fructul…
Zemos si carnos, rosu, aprins
Dar, oare, te-ntreb:
In bezna-ntunericului…
Ce doare mai splendind?
Ce auzi mai puternic?
Mugurele spargand teapana ramura
Sau fructul inrosind din verdele crud?

Incepe sa fie iar albul pe jos…
E alb de caldura, pe piatra prea rece
Prea neagra si trista de-atat vechi alb
Si-atunci, ma intreb:
In raza luminei…
Piatra mai stie ca-I altfel de alb?
Pamantul mai vrea sa-nalbeasca?
Inalbirea de-acum e tot rece si trista
Sau simti cu tarie ca verdele exista?

Incepe sa ninga iar, flori de cires.
Visul verdelui acum e sa fie iar ros
Rosu aprins, dornic, frumos
Din verdele aprig izbind spre albastru!
Pamantului nu-I mai e frica de rece acum
Stie ca albul acum va fi verde apoi ros
Stie ca vantul va bate-acest alb
Si verdele insusi pe el acum creste!

Si atunci va intreb:
In splendoarea culorii…
Ce simte pamantul, vantul,
copacul, lumina si noaptea?
Ce simt ele vesnic rotindu-se in cerc?

Albul de jos facandu-se verde
Verdele-apoi devine incet alb
Ramura goala se face-ntai verde
Verdele apoi se face iar rosu
Rosu cazand iar pe albul de jos
Care luptand devine iar verde…