Iubire nebuna

Pe chipul tău, luna își plimbă lumina,
binecuvântând văzduhul doar pentru că i-ai apărut în cale.

Pe sânii tăi, stelele alină negru cerului nopții
alăptând însăși viața.

Pe brațele tale se sprijină toată visarea și trăirea mea, învățându-mă ce este iubirea.

Tălpile tale vrăjite mi te aduc aproape și le-aș săruta, binecuvântându-le menirea.

Gura ta îmi șoptește motivul pentru care vreau să respir,
făcându-mă să fiu vie.

Gândurile tale, simțirile tale mă înfioară, mă omoară și mă învie doar ca să te pot aștepta din nou.

Mereu și mereu.

Nu face sens nimic din ce trăim, nici separat când nimic nu e respirabil, nici împreună când nimic nu e suficient, dar e o minune că exiști!

Și pentru asta îți multumesc!

Nimic nu mai vreau

Poate într-o zi tu vei înțelege,
Poate într-o zi tu te vei ierta,
Poate cândva soarta să lege
Tot ce putem noi destrăma.

Cuvinte rănite, glasuri deșarte,
Nespuse trăiri, fără sens uneori,
Timpul mai poate cuminte să ierte,
Ale sufletului zbateri, aprinse fiori.

Ce sens lupta toată, cu tot ce e în tine?
Ce sens lacrimi multe, cuvinte de dor?
Nimic nu se iartă, totul revine
Și toate-s aprinse, pline de-amor.

N-ai știut lumea-ntreagă s-o ai la picioare,
N-ai știut să profiți de tot ce-i al meu.
Crezut-ai că-n viață nimic nu mai doare,
Și iată ai stins focul prea greu.

Se destramă iubirea rămasă curată,
Se ruinează prietenii pline de sens,
Ai vrut să ai tot doar al tău. Fermecată,
tot ce ai dat e rima propriului vers.

Nimic nu mai vreau. E totul acid.
Unde să fug de propriul gând?
Unde să strig când totul e vid?
Tu crezi că mai pot pe mine să mă vând?

Vulturul nezburator

Stând de vorbă cu mine, îmi ninge cu gânduri,
Ca fulgii in palmă aș vrea să le-adun,
Pe marele suflet încarc mii de nuduri,
Ale trăirilor triste baloane de săpun

In piatra cea rece zvanceste durerea adâncă,
De-a fi un singuratic pe veci tulburat,
Un vultur sălbatic cerșind pe o stâncă,
Visând dira de lumină pe ciocul încovoiat.

Marele om de piatră se sparse in bucăți,
Trăgându-si nemurirea în clipe mărunte,
În umbra lui goală, strivita, cioplita de dalti
De vorbe nebune, de gânduri și șoapte cărunte.

Și drumul nu-l vede prin pacla cea neagră,
Calea n-o știe plângând trist și nemângâiat,
Lumina îl doare cumplit în ființa întreagă,
Zborul îl neagă, de doruri aprinse zacand sfașiat 

Nebunie de dor

Pe chipul tău, luna își plimbă lumina binecuvântand văzduhul doar pentru că i-ai apărut în cale.
Pe sânii tăi, stelele alină negru cerului nopții alaptand însăși viața.
Pe brațele tale se sprijină toată visarea și trăirea mea.
Tălpile tale vrăjite mi te aduc aproape și le-aș săruta binecuvantandu-le menirea.
Gura ta îmi șoptește motivul pentru care vreau să respir.
Gândurile tale, simțirile tale mă înfioară, mă omoară și mă învie doar ca să te pot aștepta din nou.
Mereu.
Nu face sens nimic din ce trăim, nici separat când nimic nu e respirabil, nici împreună când nimic nu e suficient, dar e o minune că exiști!
Și pentru asta îți multumesc!

Prietenie

Când simți că norii negrii te cuprind
Și lacrimile vor să-ți sape-n față,
Când simți că gânduri negre se aprind,
Și sensul-ți pare prea ascuns în viață.

Tot ce mai speri și poți să îți dorești
Este să-întinzi o mână rătăcită,
Să poți să te ridici și să iubești,
Să simți o șansă de-a fi iubită.

Nu avuții, nici vise, nici povești,
Doar gânduri albe, minunate,
Nu podoabe goale-împărătești,
Doar dăruire și sinceritate.

Drag suflet călător ce mă însoțești
Fii pavăza durerilor grele!
Ascultă-mă, învață sa iubești
Și apără-mă de gândurile rele.

Dezamăgirea

Dezamăgirea tulburilor nopți
In care totul e gri și fără sens...
Oare tu chiar nu vezi cum poti
Nepăsătoare să îmi strici un vers?

Fugind și alungând statornicia,
M-arunci în gol și vidul îl privesc.
Rupându-mi versul, spulberi poezia
Și liniștea plăcerii să iubesc.

Mă duci pe culme, sus mă păcălesti,
Că mă-nțelegi și știi ce vrei să fii.
Uitând ce sunt, afirmi că tu iubești.
Ca o pisică, profiți doar de o zii!

In care, tu te pierzi, fără simțire
Într-ale minții tale judecată
Uitând plăcerea vie din iubire
Uitând dăruirea vieții fără pată.

Sufăr. Că nu vezi cum norii albi
Devin mai grei si se înegresc uitați.
In lacul sufletului meu, nuferii dalbi
Se sting triști, de nepăsare pătați

Mi-ar fi plăcut să-ți simt mâna in palmă,
Să-ți mângâi fața, ochii sa-ți sărut,
Să ascultăm o melodie calmă
Să-nvat sa uit cuvântul ce a durut.

Mi-ar fi plăcut sa te alint cu dor,
Să-mi alung gândul de singuratate,
Să-mi spui dorintele-ti de-amor,
Să-ti duc iubirea-n brate mai departe.

Când te privesc, lumina vrea s-ascundă
O lacrimă in ochiul tulburat,
Mi-e dor de foc, de luna cea profundă.
Dar simt. Te lupti. În viață te-am scăpat.

Prin stelele ce sus ne spun povestea,
Prin norii care râd acum prea vii,
Pe pragul ușii te mai văd in noaptea
In jarul focului de când tu stii.

Și sper, că dacă ai simțit ce pot sa dau,
Să știi că ochiii-s vii, chiar dacă triști.
Că, decât picătură fără sens să stau,
Mai bine râu năvalnic să exiști.

In sufletul ei

Cand te primeste in sufletul ei,
Intră cu grijă, asează-te usor.
Să nu faci zgomot, nici fără sa vrei,
Respiră-încet, hrănește-un viitor!

Rămâi tăcută si nu deranja.
Nu distruge clipa de minunăție.
Rostește-ți enigmatic ție vraja
Ce-alină a noptii rece avuție.

Când simți că sufletul ți-l înconjoară,
Nu lua nimic din ceea ce primești,
Iubeste-l tot si nu-l lăsa să doară,
Căci doar o șansă ai ca să trăiești.

Pășește încet pe norii bucuriei,
Si soarele sărută-l luminând.
Îmbrățișează calea armoniei,
Plutește, zbori, dar fă-o doar iubind!