Când clipele sunt prea puține,
Chiar viața stă pe-un fir îngust,
Când noaptea vine înspre tine,
Cu un vin amar in loc de must
Când tot ce poți e să mai speri,
O dulce, caldă îmbrățișare
Să fie tot din nou ca ieri
Să-ți fie toată viața o visare,
Tu închizi ochii și ușor
Mai speri ca toamna să te-aline
Să-ți șteargă lacrimi de dor
Să-ți stingă a glasului suspine.
Prin frunzele căzute spre renaștere
Pășești tiptil ca pașii să nu-i simți
Și vălul alb, a zilelor cunoaștere,
Să-l pui pe fierăstrăul fără dinți.
Și râurile încearcă să te-împingă
Printre pietrele rămase fără glas
Să te înverzească, viața să te-nvingă
Căci doar visarea, atât a mai rămas.
Și totul e culoare, plin de viață
Printre copacii stând tăcuți si goi
Căci cerul sfânt îți desenează-n față
Un viu tablou pictat doar pentru noi.
