Pe chipul tău, luna își plimbă lumina,
binecuvântând văzduhul doar pentru că i-ai apărut în cale.
Pe sânii tăi, stelele alină negru cerului nopții
alăptând însăși viața.
Pe brațele tale se sprijină toată visarea și trăirea mea, învățându-mă ce este iubirea.
Tălpile tale vrăjite mi te aduc aproape și le-aș săruta, binecuvântându-le menirea.
Gura ta îmi șoptește motivul pentru care vreau să respir,
făcându-mă să fiu vie.
Gândurile tale, simțirile tale mă înfioară, mă omoară și mă învie doar ca să te pot aștepta din nou.
Mereu și mereu.
Nu face sens nimic din ce trăim, nici separat când nimic nu e respirabil, nici împreună când nimic nu e suficient, dar e o minune că exiști!
Și pentru asta îți multumesc!
