Poate într-o zi tu vei înțelege,
Poate într-o zi tu te vei ierta,
Poate cândva soarta să lege
Tot ce putem noi destrăma.
Cuvinte rănite, glasuri deșarte,
Nespuse trăiri, fără sens uneori,
Timpul mai poate cuminte să ierte,
Ale sufletului zbateri, aprinse fiori.
Ce sens lupta toată, cu tot ce e în tine?
Ce sens lacrimi multe, cuvinte de dor?
Nimic nu se iartă, totul revine
Și toate-s aprinse, pline de-amor.
N-ai știut lumea-ntreagă s-o ai la picioare,
N-ai știut să profiți de tot ce-i al meu.
Crezut-ai că-n viață nimic nu mai doare,
Și iată ai stins focul prea greu.
Se destramă iubirea rămasă curată,
Se ruinează prietenii pline de sens,
Ai vrut să ai tot doar al tău. Fermecată,
tot ce ai dat e rima propriului vers.
Nimic nu mai vreau. E totul acid.
Unde să fug de propriul gând?
Unde să strig când totul e vid?
Tu crezi că mai pot pe mine să mă vând?
