Avem fiecare un "loc de oftat",
În care ne plângem bunici și strămoși,
O prispă, un zid văruit, de lacrimi udat
Un basm viu cu zâne si feți prea frumoși.
Si-n locul acela, oftatul e sfânt,
Căci ține căldura și suflul duios,
Păstrează mirosul de turtă în vânt,
Și-n suflet păstrează tot ce-i frumos.
Avem fiecare, în suflet, lumina
Ce moșii-au aprins-o, cu grijă, mereu.
Avem și puterea de-a plânge străina
Si apriga luptă ce-o dăm când e greu.
Oftăm când timpul ne fură iubirea,
Oftăm petrecându-i pe cei dragi luminați,
Oftăm când ne pierdem în lacrimi zâmbirea, Oftăm când speranța ne sparge-n bucăți.
Și-acolo, oftând, ei ne mângâie tandru,
Spunând, iar, povestea cu zâne si zmei,
Te simți mai usor, zburzi ca un copilandru,
Uiți pentru-o clipa de anii tot mai grei.
