Să-mpodobim un brad, cu vise și speranțe,
Un brad în care stau, în liniște-atârnați,
Copii, părinți, bunici, colinde și romanțe,
Toate și toți ce acuma nu pot fi alintați.
Cu câte-o amintire înlocuind un glob,
Râde beteala verde, legând întregul brad,
Căci globul suntem noi, chiar dacă numai ciob,
Cu tot ce-avem în noi, cu lacrimi care cad.
Și în brăduțul meu, mai vesel sau mai trist,
Există un întreg, din toate adunat,
Din șoapte, din iluzii, din bucurii exist,
Cu așteptări, speranțe. Așa cum le-am visat.
Eu încă aștept copilul din mine, cu o colindă,
Să îmi citească-ncet, povești de iarnă albastră,
Să îmi recite lin, lumini să îmi aprindă,
Cu gânduri albe-urcând la steaua cea măiastră.
